Atentatul de la Raul Alb
Episod 21 - Îngerii sunt printre noi

Despre primele ore de spitalizare îmi amintesc foarte puțin. După ce am fost preluat de ambulanță, am fost sedat și aveam repetate stări de leșin. În dimineața zilei următoare am fost trezit de personalul medical din salonul de terapie intensivă al Spitalului Clinic de Urgență Cluj. La vizita medicală doctorul care m-a operat în acea noapte la coloana cervicală era mulțumit cum a decurs intervenția. Mi-a spus că viața mea nu mai este în pericol, dar că o să am nevoie de un program riguros de recuperare. Atunci am înțeles că măduva spinării îmi fusese afectată. Vestea a căzut ca un trăsnet și din acel moment am înțeles că viața mea urma să se schimbe radical. 

Când reușește operația, te omoară cu spitalul

La câteva zile de la internare, situația mea medicală a început să se înrăutățească brusc din cauza infecțiilor intraspitalicești (nosocomiale), „dobândite” în Spitalul Clinic din Cluj. Pe atunci, nici eu nici familia mea nu știam care este cauza răului pentru că în România această problemă este ascunsă „sub preș”. Eram febril, făcusem septicemie, iar unul din medici i-a spus, destul de brutal, soției mele: „ia-ți gândul de la el".Totul se întâmpla înainte de evenimentul de la Colectiv, când în România s-a vorbit prima dată despre infecțiile intraspitalicești..

Operația reușise, dar pacientul... Ana Bocea: „Atunci mi-am dat seama de gravitatea situației și am luat legătura cu domnul Ionce pentru un eventual transfer. La acel moment nu am știut despre infecțiile intraspitalicești, întrucât nu se vorbea despre această problemă. Acesta mi-a spus că este exclus transportul cu ambulanța și că este necesar transportul cu un avion special de terapie intensivă. Ulterior am fost în audiență la șeful de secție. Mi-a spus că se încearcă schimbarea medicației însă febra nu scade. Nu mi s-a spus la acel moment că soțul meu era în stare de septicemie. Îmi amintesc că pe lângă tubul de intubare ieșea puroi, iar soțul meu prezenta pe piciorul drept o escară de 6-7 cm, întrucât nu fusese întors” (declarație Ana Bocea tribunal). 
Abia după internarea mea în clinica din Viena, am aflat cât de gravă era septicemia provocată de germenii patogeni luați în spitalul din Cluj. În documentele medicale este semnalată prezența a 2-3 infecții intraspitalicești. Cel puțin două dintre acestea putea conduce la moarte. Analizele de laborator făcute la Viena indicau, în antibiogramă, că infecția nu poate fi tratată cu antibioticele uzuale. Cei din Austria au fost nevoiți să comande un antibiotic în Germania. La Cluj am fost tratat „după ureche”, fără antibiogramă. Cred că știu și din ce motiv: dacă nosocomialele apar pe un buletin de analiză, ele trebuie declarate și declararea lor produce deranj în sistemul sanitar. Mie îmi este foarte clar că nu aș fi avut nicio șansă cu „schimbarea medicației” experimentată în Spitalul Clinic de Urgență Cluj. Transferul la Viena a fost „pașaportul” meu spre o nouă viață, și l-am obținut mai greu decât pare la prima vedere... 

„Îngerii sunt printre noi”

Pentru transferul la Viena, familia a apelat la Liviu Ionce, un român stabilit în Austria, care,  de peste 15 ani, se ocupă cu transportul pacienților din România spre spitale performante din occident. În cazul meu, Liviu Ionce a făcut mult mai mult: a depus 40.000 de euro din economiile sale în conturile clinicii din Viena, garanție pentru ca eu să fiu acceptat ca pacient. Nu mă văzuse niciodată, nu știa despre noi nimic în afară de faptul că aveam disperată nevoie de ajutor.

„Imediat după accident, doamna Bocea mi-a solicitat să caut un centru de recuperare pentru soțul dânsei. I-am spus că prima dată trebuia rezolvată situația critică în care se afla pacientul, și abia apoi să se facă demersuri pentru găsirea unui centru de recuperare. După câteva zile, mi s-a comunicat telefonic că starea medicală a pacientului s-a agravat, acesta intrând în sepsis. Mi s-a solicitat să organizez un transport al pacientului la o clinică din Viena. M-am ocupat personal de transportul și internarea părții civile. De asemenea, la solicitarea clinicii și pentru că familia nu dispunea în ziua respectivă de resurse financiare, am efectuat cu un transfer bancar în cuantum de aproximativ de 40.000 de euro pentru garantarea acoperirii costurilor tratamentului medical. Totodată am îndeplinit funcția de translator fiind un mediator între medic și aparținători. (...) Întrebare av.p.civ.: Transportul de la Cluj la Viena cum s-a efectuat? Răspuns - Pacientul a fost transportat cu un avion medical. Întrebare av.p.civ. -  Ce presupune acest avion? Răspuns – A fost nevoie de un pilot, de un copilot, de un medic specialist în ATI și doi paramedici, întrucât pacientul era intubat și era nevoie de asigurarea monitorizării acestuia. La Viena a fost preluat de o ambulanță și transportat până la clinică. Personalul medical l-a însoțit până la clinică. Întrebare av.p.civ.: - În opinia sa, s-ar fi putut realiza un altfel de transport de la Cluj la Viena? Răspuns – Având în vedere că de peste 15 ani mă ocup de transportul pacienților în străinătate, apreciez că având în vedere starea părții civile, respectiv faptul să se afla în septicemie, nici un medic specialist nu și-ar fi dat acordul pentru transportul acestuia pe cale terestră. Întrebare av.p.civ. - Care au fost primele constatări ale pacientului când a fost adus de la Cluj? Răspuns - Starea pacientului era critică, aspect care rezultă și din documentele medicale. Avea mai multe infecții intraspitaliceşti. Primele două săptămâni au fost foarte critice, medicii neștiind dacă acesta își va reveni și dacă va putea să respire fără să fie susținut mecanic. Familia a discutat zilnic cu personalul medical și abia după două săptămâni li s-a spus că există șanse de ameliorare” (Doc Ionce declarație tribunal). A doua zi după internarea de la Viena, familia mea a returnat garanția plătită de Liviu Ionce, dar gestul său a fost și va rămâne neprețuit.

Și totuși, sunt un om norocos...

Uneori, cele mai grele bătălii ale tale le duc alții pentru tine. Dacă ai noroc. În săptămânile ce au urmat atacului criminal de pe Râul Alb, greul a căzut pe Ana Bocea – soția mea, care trebuia să facă față asaltului DNA, linșajului mediatic și să se opună aşa-zişilor „prieteni” care urmăreau să preia afacerile noastre. În plus, trebuia să stea permanent lângă mine. „Aproximativ la 5 zile după ce am ajuns în Austria, ni s-a spus că pacientul prezintă probleme multiple și că prezintă mai multe infecții la nivel de gât și frunte. A fost intubat. La prima discuție cu medicul neurolog mi s-a explicat că soțul meu nu v-a putea respira decât cu ajutor mecanic și că va fi dependent de un scaun manevrat electric. Din acel moment am început să caut pe internet diverse programe de recuperare pentru starea lui de sănătate. Inițial mi s-a comunicat că este nevoie de o traheostomie. După procedura de incubare, i-am explicat soțului meu că vor urma aproximativ 7 ani de recuperare. S-a arătat revoltat la o astfel de veste. Mi s-a permis la acea clinică să stau zilnic cu soțul meu în intervalul 7-22, să particip la igiena de dimineață, la întreținerea tuburilor, a cateterelor. Îl îngrijeam împreună cu o asistentă. Într-o dimineață, după aproximativ trei săptămâni de intubare a început să tușească și ne-am impacientat. Personalul medical ne-a spus că este o veste bună, aceasta însemnând că poate fi deintubat. A fost menținut însă într-un balon de plastic, mediu în care i s-a asigurat un nivel ridicat de oxigen”.

Eram slăbit și leșinam foarte des din cauza tensiunii scăzute. Aproape fiecare încercare de a mă ridica în șezut se încheia cu pierderea cunoștinței. Timp de trei săptămâni am fost nevoit să stau la pat, aproape permanent întins pe spate. Prin fereastra salonului puteam să văd doar un petic de cer vienez, sfârtecat periodic de avioane în zbor. Auzeam freamătul străzii și încercam să-mi închipui viața celor ce trec pe sub geamul salonului meu. După trei săptămâni am fost pus pentru prima dată într-un cărucior cu rotile și am putut să ajung la fereastră. În sfârșit puteam să mă uit la viața de afară. Peste drum de spital era CIMITIRUL.

Recuperarea..

După o lună de spitalizare au urmat alte trei luni într-un centru de recuperare. Acolo am învățat să trăiesc noua mea viață. 

Nimic nu mai era ca înainte. Dar, pe atunci, nici nu bănuiam ce urma să descopăr la revenirea în țară